Almasu Mic de Munte

~monografia satului~

Oameni ai satului

Parintele Ioachim Danciu

Pentru unii, Ioachim Danciu a fost un simplu trecator; pentru altii a fost unul dintre acei oameni care iti marcheaza viata, care iti da puterea de a merge inainte, de a realiza ceva in viata. Pentru cei mai multi oameni care l-au cunoscut a fost un model, un mentor.
La ceva vreme de la trecerea sa in lumea celor drepti…
S-a nascut la 20 iunie 1925 in Almasu Mic de Munte, intr-o familie de tarani- tatal, Nicolae si mama, Ioana. A mai avut 2 frati- Serafim (nascut in 1922) si Nicolae (nascut in 1930).
La varsta de doar 5 ani ii moare tatal, familia ramanand saraca lipita pamantului. Anii urmatori familia va indura toate greutatile posibile din cauza saraciei, dar harnicia mamei si cumintenia celor 3 baieti fac ca toate greutatile de zi cu zi sa para obstacole usor de trecut.
La varsta de 7 ani Ioachim Danciu face primii pasi spre invatatura – va urma cursurile scolii elementare din sat (clasa I-a si a II-a). Saracia si lipsurile familiei il vor determina ca la absolvirea clasei a II-a sa renunte la scoala si sa mearga sluga la o familie mai instarita din sat. Timp de 2 ani va munci din greu pentru a-si ajuta familia.
Se parea ca destinul sau avea sa fie identic cu cel al tuturor copiilor de tarani din sat, dar la 11 ani norocul a inceput sa ii surada: a fost dat de catre mama sa sluga in satul Cigmau (in apropiere de Geoagiu). Aici a gasit o familie mai intelegatoare, astfel incat i se permite sa mearga si la scoala.
Pentru copilul Ioachim Danciu, viata a inceput sa aiba un anumit sens: isi dorea sa devina preot, motiv pentru care muncea din greu, invata cu ravna; se trezea la 3 dimineata si mergea cu vacile la pasune, astfel incat sa se poata intoarce cu ele satule in jurul orei 8 dimineata si sa poata merge la slujba de la biserica. Purta cu el in traista carti bisericesti, scrise cu litere chirilice-„cu potcoave”, pe care le citea mereu. In timpul jocurilor nevinovate ale copilariei avea mai mereu rolul de „popa”- isi confectionase chiar si o sutana dintr-un vechi lipideu.
La varsta de 15 ani incepe sa cante in strana, alaturi de ceilalti cantareti bisericesti. Stia foarte bine intreaga slujba, astfel incat putea sa-l asiste pe preot la orice serviciu religios. I-au fost de un real folos preotul Bunea Sabin si cantorul Bunea Petru (Colniceanu), consteni de ai sai, de care isi amintea cu mare drag, amintirea lor purtand-o intreaga viata in sufletul sau.
In septembrie 1944 viata tanarului Ioachim Danciu se schimba complet: se decide sa urmeze cursurile Scolii de Cantareti Bisericesti din Sibiu- timp de 3 ani munceste si studiaza din greu, infruntand toate conditiile vitrege ale vremii. Dupa absolvirea acestei scoli frecventeaza cursurile liceului teoretic si apoi o scoala pedagigica din Deva. In 1948 este incorporat in armata iar in iunie 1950 este lasat la vatra.
Incepand cu luna septembrie 1950 intra in invatamant, devenind invatator suplinitor la diverse scoli: in satul Glod(1950-1952) si Almasu de Mijloc(1952-1953). In 1953 se casatoreste cu Dorica, o alta fiica a satului. Acesta este anul in care va deveni pedagog la o scoala din Orastie(pana in 1954), apoi va deveni din nou invatator in satul Poienita. In toti acesti ani in care a lucrat in invatamant a dus o bogata activitate bisericeasca: mergea la biserica pentru a canta in strana, era prezent la toate manifestarile religioase astfel incat era tot mai aproape de a-si indeplini visul copilariei sale- sa devina preot.
Din jurnalul parintelui Danciu, aflam cu exactictate cum au decurs lucrurile, etapele pe care le-a parcurs pana cand a fost hitoronosit, precum si trairile sufletesti pe care le-a avut.
Era in toamna anului 1950, pe cand activa ca invatator in satul Glod; inainte de inceperea slujbei la biserica, in momentul in care a vrut sa intre in strana alaturi de ceilalti cantareti, unul dintre ei i-a spus:”Domnule invatator, locul dvs. nu este aici langa noi, ci acolo”, si i-a aratat Altarul. Stia cu siguranta ca inca nu i-a venit timpul, dar era sigur ca intr-o perioada mai lunga sau mai scurta tot va ajunge acolo. Purta in suflet dragostea pentru preotie inca din anii copilariei, simtea chemarea spre acest sacrificiu, dar cat va mai dura oare?
In 1952 Tomescu Cornel si Boca Augustin, preoti in satul Balsa, il recomanda pe tanarul invatator Ioachim Danciu Protopopului Ilie Stefanie ca fiind o persoana potrivita pentru a deveni preot. Timp de 2 ani vor dura formalitatile pentru ca in 3-4 octombrie 1954 sa fie hirotonisit ca preot. A renuntat fara ezitare la postul de invatator pentru a putea sa-si realizeze visul de o viata: acela de a deveni preot.
Pe 10 octombrie 1954 alaturi de preotul Gavril Codrin va sluji la prima sa Liturghie in calitate de preot in satul sau natal. Dar in primii ani de preotie destinul il va purta pe alte meleaguri- prima sa parohie a fost la Mermezeu-Valeni, apoi la Balsa, Bacaia si Galbena. Abia in octombrie 1959 se va intoarce in satul sau natal ca preot paroh. Plecat de acasa la varsta de 11 ani ca sluga in satul Cigmau, acum, dupa 23 de ani, revine in satul sau ca preot paroh. Acum si-a gasit linistea deplina, si-a atins telul in viata-asa cum el spunea-„cu vrerea lui Dumnezeu am ajuns si eu popa in satul meu”.
Chiar daca in 1976 s-a pensionat pe caz de boala, a continuat sa slujeasca ca preot unde a fost nevoie de el. Pana la trecerea lui in nefiinta (24 aprilie 2003), a slujit in 15 sate: Mermezeu-Valeni, Mermezeu- Deal, Bacaia, Balsa, Galbina, Almasu de Mijloc, Bunesti, Poiana, Poienita, Mada-Steuini, Techereu, Voia, Valisoara, Mada-sat, Almasu Mic de Munte-satul sau natal.
A fost inmormantat, asa cum se cuvenea, in coltul Altarului bisericii din satul natal pe care l-a iubit atat de mult. A fost condus pe ultimul drum de intregul sat, de prieteni, colegi, cunoscuti, care au venit de departe pentru a-i aduce un ultim omagiu celui care a fost si va fi mereu in sufletele noastre: parintele Ioachim Danciu.
Parintele Ioachim Danciu a ramas in sufletele celor care l-au cunoscut un om desavarsit, in conceptia caruia daruirea pentru preotie era ridicata la rang de sacrificiu. Fara sa exageram putem afirma ca a fost unul dintre cei mai dedicati preoti pe care i-a avut satul Almasu Mic de Munte, poate si datorita faptului ca si-a dorit atat de mult sa ajunga preot al satului sau natal. Pentru multi semeni de ai sai a devenit un model demn de urmat, un exemplu de daruire.
Fiind unul dintre consatenii sai, am avut ocazia sa-l cunosc mai bine, sa-i aflu o parte din preocuparile sale, din framantarile sale sufletesti. Imi marturisea candva cu parere de rau ca asista cu neputinta la degradarea culturii satului, ca pe zi ce trece se pierd tot mai mult din valorile culturale si spirituale. A avut numeroase incercari de a stopa aceste fenomene: a adunat in casa sa o impresionanta colectie de obiecte populare, infiintand un veritabil muzeu al satului; si-a notat diverse ganduri, evenimente, descrieri intr-un caiet pe care l-a intitulat:”Monografia satului”; a adunat un numar impresionant de colinde si cantece populare; a furnizat o serie de informatii unor realizatori radio-tv pentru difuzarea unor emisiuni, a donat muzeelor obiecte cu o valoare istorica inestimabila.

Nemuritorii.Despre cei care
au luptat in razboaie

In mai toate satele romanesti s-a acordat o insemnatate deosebita celor care au luptat in diversele razboaie de eliberare sau care au participat la diferite evenimente politice, sociale sau de alta natura.
Prin intermediul bisericii ne-au parvenit numele celor cazuti in Primul Razboi Mondial; din pacate nu ii mai stim pe cei care au ramas in viata in urma acestuia.
In cele ce urmeaza vom prezenta lista satenilor din Almasel care si-au gasit sfarsitul in razboiul de eliberare de sub dominatia Austro- Ungara:
Danciu Toader
Crisan Toader
Jurj Petru
Bunea Artenie
Crisan Petru
Jurj Gheorghe
Lup Petru
Popa Nicolae
Danciu Ioan
Crisan Petru
Ursica Ioan
Serban Nicolae
Jurj Petru

Tot in cadrul bisericii a existat la un moment dat si o lista prin care satenii cereau alipirea Ardealului la Romania; de asemenea, documentul respectiv continea informatii despre persoanele care au participat la marele eveniment de la Alba Iulia din 1918. Din pacate, respectivele documente au disparut, fiind confiscate de catre autoritatile statului.
Eroii satului cazuti pe campurile de lupta din cel de-al doilea Razboi Mondial:
Inv. Lup Ioachim
Danciu Aron
Jurj Petru
Bunea Gheorghe
Jurj Ioachim
Belea Avram
Stanculet Artenie
Toderici Artenie

Drept multumire pentru jertfa lor satul le-a dedicat un monument situat in cimitirul bisericii- troita eroilor , ridicat la data de 31 mai 1979 (intr-o zi de joi, fiind sarbatoarea Ispasului), preot fiind Ioachim Danciu, fiu al satului.
Pana acum cativa ani erau inchinate slujbe de pomenire in cinstea eroilor, dar, din pacate, s-a renuntat la acest frumos obicei.
In cele ce urmeaza vom prezenta o parte din lista celor care au luptat in al Doilea Razboi Mondial, fie pe frontul Estic, fie pe cel de Apus, dar care au scapat cu viata, unii intorcandu-se acasa la finalul Razboiului, iar altii fiind cativa ani prizonieri:
- Giurgiu Ioachim- originar din catunul Bunesti, dar venit ginere la Almasel;
- Zerbea Traian a Galitii;
- Stanculesc Aurel (Cotomica);

 

Povestiri din razboi. Giurgiu Ioachim

Giurgiu Ioachim s-a nascut in anul 1920 in satul Bunesti, un catun aflat in imediata apropiere a Almaselului.
La 24 februarie 1942 a fost incorporat in armata. Dupa doar cateva saptamani de instructie a fost trimis direct pe linia intai a frontului, fiind incadrat in Divizia a 3-a, regimentul 89 infanterie. A facut parte din “floarea armatei romane”, adica generatiile de tineri care si-au sacrificat vietile in pustiurile Rusiei.
La putin timp de la primele lupte la care a luat parte avea sa traiasca un eveniment care il va marca intreaga viata: a fost ranit, apoi dupa o zi si o noapte de chinuri, ramane singur in spatele trupelor rusesti, care inaintasera aproximativ 3 kilometri. A incercat in zadar sa se furiseze printre soldatii rusi pentru a ajunge la trupele romanesti, dar a esuat.
In clipele de singuratate si-a amintit de vorbele bunicului sau- mosu’ Ciculescu din Bunesti, care i-a spus inainte de a pleca pe front: mai ficior, de-ai vedea ca nu-i modru de scapare, radica manule sus si da-te prins, ca de-ai avea zale, ai sa traiesti, iara de n-ai avea, orisicum ai sa mori.
Ranit, flamand, singur, urmarit de rusi, a avut puterea sa se predea, asa cum il invatase bunicul sau. Dupa aproape o saptamana in care nu avusese mancare si apa, a fost hranit de catre rusi; a fost, poate, cea mai buna mancare din viata lui: ciorba de mei cu carne si paine.
I-au fost ingrijite ranile, i-au fost date alte haine… apoi a fost trimis de pe linia frontului spre zone mai linistite. Nici acum nu stie unde…
Saptamani in sir a stat prin spitalele sovietice, apoi prin diverse locatii. Dupa insanatosire a fost urcat in tren, alaturi de alti prizonieri de origine romana si germana, apoi zile si nopti intregi a calatorit spre Siberia… A fost repartizat intr-un lagar de concentrare, alaturi de alte mii de prizonieri (27.000 dupa spusele lui, in lagarul numarul 99).
La ceva timp dupa ce a ajuns in lagar, prizonierii au fost repartizati pentru diferite munci, in functie de pregatirea lor profesionala. Datorita faptului ca tanarul Ioachim Giurgiu era un simplu agricultor, a fost repartizat intr-o mina de carbune.
In lagar a avut ocazia sa invete limbile rusa si germana, putand astfel sa comunice cu colegii germani, prizonieri si ei, precum si cu stapanii rusi.
Anii petrecuti in Rusia au fost plini de umilinte, deznadejde. Dar a rezistat, avand in suflet dorul de casa, nutrind speranta ca mosu Ciculescu o avut direptate. Era el, oare, mai norocos decat altii, o avea el zale sa traiasca ? Isi va mai revedea oare familia, satul, biserica unde a fost botezat?
Dupa terminarea razboiului avea sa aiba o mare deceptie: guvernul roman nu solicita guvernului rus eliberarea prizonierilor romani… in sufletul tanarului Ioachim se instala groaza: vedea cum plecau zilnic din lagar prizonierii germani… ramaneau doar romanii, tot mai putini, rapusi de boli, de frigurile Siberiei, de accidentele din minele de carbune…
Anii au trecut incet, chinuit… La 11 iulie 1948 a fost eliberat. Adica la 6 ani si jumatate de cand plecase din satul sau…
La 19 august , dupa ce a calatorit mai bine de o luna, a ajuns la Zlatna, atat de aproape de casa. In seara aceleiasi zile ajunge in casa parinteasca, dupa ce a parcurs distanta de mai bine de 20 kilometri pe jos.
Un gand fugar i-a trecut prin minte: mosu Ciculescu o avut direptate: o avut zale si-o scapat…
Pentru anii cat a lucrat in lagarul de concentrare a primit din partea guvernului sovietic o mica suma de bani, din care si-a cumparat cateva lucruri: un cufar militaresc (obiect ce se pastreaza si astazi in colectia autorului acestei monografii), un ceas de buzunar, un patefon si ceva haine.
Dupa intoarcerea acasa, viata sa si-a regasit cursul- a redevenit taran, lucrand cu drag pamantul. S-a casatorit in satul Almasel cu Raveca, o vrednica fiica a satului. Ea fusese casatorita cu Stanculet Artenie, care fusese dat disparut pe frontul rusesc- iata, deci, o alta jertfa pentru libertate. Datorita faptului ca primul sot al Ravecai fusese dat doar disparut pe front (neexistand date referitoare la o eventuala moarte a sa), nu a fost posibila cununia la sfat , ci doar cununia religioasa.
Alaturi de Raveca va avea o viata fericita; va avea doi copii, pe care ii va creste cu drag. Timp de 20 ani va avea o familie fericita- vor munci pamantul, vor creste animale… vor face ceea ce stiau ei sa faca mai bine- agricultura.
In 1969 va ramane vaduv, sotia sa murind din cauza unei afectiuni cardiace. Asadar viata il lovea din nou pe Bunescu, copilu’ sarac, asa cum singur isi spune. Dar viata sa isi va urma cursul- in 1970 se recasatoreste la Zlatna, se angajeaza ca muncitor necalificat la uzina de preparare a minereurilor.
Dupa multi ani de munca reuseste sa se pensioneze, traindu-si batranetile nu prea fericite.
In zilele anului 2005 isi spune povestile despre razboi, despre prizonierat, despre tineretile sale. Inca mai are o mare dragoste: candva era un mare ceteras…astazi doar mai scartaie lauta pentru ca degetele i s-au anchilozat… Totusi, intre doua vorbe imi mai zace din lauta cantarea prizonierului, uneori si tarina, un vechi cantec motesc…
In ochii sai darji, parca scanteind inca, citesc multumirea: isi vede copii mari, nepotii, de asemenea, fiecare cu familia, serviciul… Parca ar vrea sa imi spuna: no, mai nepoate, insamna ca n-am luptat dejaba, ramane ceva dupa mine…
Cu ani in urma mi-a spus: mai nepoate, eu prizoner am fost, si creca tat prizoner oi hi si dupa ce oi muri! Nu am prea inteles atunci ce vrea sa spuna. Dupa ceva timp mi-a spus ca ar vrea sa fie inmormantat la Almasel; in ochii lui, darji pana atunci, am vazut lacrimi. Lacrimi care m-au facut sa-i inteleg dorurile, greselile, deciziile neintelese candva… Pamantul natal, bunii si strabunii il chemau acasa…