Asezarea satului | Obiceiuri din strabuni | Obiceiuri religioase | Biserica satului | Scoala in viata satului | Repere din viata satului |
Portul stramosesc | Oameni ai satului | Vorbe si credinte din batrani | Din partea autorului | e-mail:almasu_mic@yahoo.com

Inapoi la prima pagina

e-mail: almasu_mic@yahoo.com

Campania Manastirea Almasu Mic de Munte

Obiceiuri din strabuni

I. Obiceiuri prilejuite de cele trei mari evenimente din viata omului

Nasterea si botezul

Ocupa un loc important in viata satului, mai ales sub aspect religios. Familiile erau numeroase, cu multi copii- unele avand chiar 10- 15 urmasi, astfel incat intensitatea emotionala a evenimentului era in scadere pe masura ce numarul copiilor crestea.
Obiceiul spune ca inca din perioada premergatoare nasterii viitoarea mama trebuia sa-si gaseasca o moasa pentru copii ei. De obicei era aleasa o prietena sau o ruda mai indepartata, avand o oarecare experienta. Atat copii, cat si parintii noilor nascuti deveneau nepotii moasei, un fel de legatura de rudenie care se pastra cu sfintenie din generatie in generatie.
La aparitia primelor semne ale nasterii, tatal copilului trebuia sa o instiinteze pe moasa despre eveniment si sa o aduca la casa lui pentru a-i ajuta sotia la nastere. Traditia spune ca pe drumul de la casa moasei si pana la cea a femeii care urma sa nasca trebuiau facute trei hodini (opriri).
Dupa nastere moasei ii revenea misiunea de a-l scalda (imbaia) pe noul nascut pentru prima oara. Daca noul nascut era baiat, atunci in troaca de lemn (albia) in care i se facea baie se puneau unelte de lucru specifice barbatilor, respectiv brisca (briceag) sau cosor (briceag cu varful lat ), sacure (secure), ciocan, cuie, sfredel etc, chiar si bani- pentru a deveni un bun gospodar, bogat. Daca copilul era fetita, in apa in care era scaldata se puneau obiecte pe care le folosea mama ei, pentru a deveni o buna gospodina- ace, foarfece, fus de tors etc. Atat baietilor, cat si fetitelor li se punea si cate un clopotel, pentru a avea vocea frumoasa, pentru a avea talent muzical. Dupa primul razboi mondial, cand accesul la invatatura era oarecum mai facil (in mare parte datorandu-se si eliberarii de sub dominatia Austro- ungara), in troaca de scaldat se mai puneau si hartie si un creion, pentru ca noul nascut sa aiba mintea agera, sa invete bine la scoala.
Timp de trei zile moasa avea obligatia sa vina la casa noului nascut pentru a-l scalda de doua ori pe zi- dimineata si seara. Ea trebuia sa aduca familiei mancare gatita de ea si cateva scutece, facute tot de ea. Scutecele erau confectionate din material de cioarec- o tesatura din lana de oaie, avand diverse cusaturi cu diferite motiv florale, viu colorate.
In ziua a treia atat moasa, cat si mama copilului trebuiau sa faca cate o pogace, un fel de paine din aluat nedospit. In seara acestei zile moasa pregatea o corfa sau o straita in care punea cele doua pogaci, catrinta ei si camasa nepotului, precum si o donita cu apa, pe care le punea in camera alaturata. Se credea ca in noaptea dintre ziua a treia si a patra de la nasterea copilului vor veni ursitoarele pentru a-i ursi acestuia soarta.
In dimineata zilei a patra moasa revenea la casa noului nascut si isi lua catrinta. Pogacile erau rupte in doua si fiecare dintre cele doua femei lua jumatate din pogacea celeilalte. Acestea erau date apoi copiilor din cele doua familii- se spunea ca daca primesc pogace mai intai baietii, atunci urmatorii copii ai celor doua femei vor fi baieti si invers.
Copilului i se facea un patut dintr-o troaca de lemn, in care asezau mai multe haine pentru a-i asigura copilului un oarecare confort. Sub perinita copilului se punea o carte de rugaciuni, o cruciulita, o iconita, astfel incat copilul sa fie aparat impotriva relelor. Pana cand copilul era botezat acesta nu era lasat singur in casa, nici ziua si nici noaptea; daca ar fi ramas singur in casa se credea ca va veni Diavolul si il va schimba cu un copil de-al sau.

Botezul

In conceptia crestina botezul reprezinta lepadarea de catre copil a pacatului originar, al stramosilor Adam si Eva ; prin botez sufletul copilului este purificat de pacatele ancestrale, astfel incat va putea incepe adevarata viata crestineasca.
La aproximativ 8- 10 zile de la nastere trebuia sa aiba loc botezul. Nasii noului nascut erau, de obicei, nasii de cununie ai parintilor sai.
Botezul avea loc, de regula, la biserica, dar in iernile geroase acesta putea sa aiba loc si la preot acasa. Pe drumul de la casa noului nascut si pana la biserica, copilul era dus in brate de catre moasa. Urma apoi slujba propriu zisa, iar la intoarcerea spre casa copilul era adus in brate de catre nasa. Odata ajunsi acasa, copilul era asezat pe masa; daca era vorba despre un baiat, acesta era imbracat cu o camesa (camasa) de-a tatalui sau, iar daca era fetita se infasura intr-un chischineu (batic) de-al mamei- in speranta stabilirii unor legaturi cat mai stranse cu parintii pe parcursul vietii. Se spunea ca parintele care il lua primul de pe masa va fi cel mai iubit de catre copil.
Cu ocazia botezului avea loc si un mic uspat (petrecere), o reuniune a parintilor cu nasii, mosii, rude mai mult sau mai putin apropiate, vecini, prieteni etc. Asa cum am mai aratat, marimea uspatului depindea in mare masura de numarul copiilor din familia respectiva ; la primul, al doilea sau al treilea copil bucuria era nemarginita, manifestandu-se printr-un uspat de dimensiuni mari. Cu cat numarul copiilor crestea (uneori familia avea pana pe la 10- 15 urmasi), cu atat numarul invitatilor era mai mic.
Uspatul dura aproximativ 3-5 ore, servindu-se 2-3 feluri de mancare, precum si traditionalul vinars (tuica de pruna). Cand uspatul era pe terminate, nasii si mosii cereau ca sa li se aduca copilul si un blid (farfurie din lut ars). Nasul ii ura sanatate micutului sau fin, iar apoi spunea :
„No, drajii mei, acuma de mancat am mancat, de beut am beut cat ne-o trabuit; da’ acuma traba sa si platim ce-am mancat si ce-am beut. Sa cinstim hiecare pa hinutu’ aiesta mic cu cate ceva, ca sa-si cumpere can’ o hi mare car si boi si sa-si ieie si-o nevasta faina!”
Mai intai cinsteau nasii cativa banuti, anuntandu-se cu voce tare suma daruita. Urmau apoi moasa si mosul; parintii si bunicii copilului ii daruiau animale- miei, vitei, porci- in functie de cat erau de avuti,- uneori chiar si cate un petic de pamant. De asemenea, copilul primea de la uspecioi (meseni, cei invitati la uspat) si haine, incaltaminte etc.

Intemeierea familiei. Petitul si nunta

Este al doilea eveniment major din viata omului, alaturi de nastere si inmormantare. Se poate spune ca este evenimentul care da sens existentei umane in lumea satului romanesc.
In mediul taranesc casatoria reprezenta evenimentul la care asista toata obstea, confirmandu-ne inca o data ca satul reprezenta „marea familie” a fiecarui taran.
Varstele la care se casatoreau tinerii erau destul de variate, incepand de pe la 15 ani fetele (uneori chiar mai devreme- si dam aici exemplu pe Giurgiu Victoria, originara din satul Bunesti, care s-a maritat la varsta de 13 ani cu Serban Ion, un bun gospodar al satului Almasel), iar baietii pe la 25- 30 ani, unii chiar mai tarziu, moment care corespundea cu terminarea stagiului militar in armata Austro-Ungara.
In cele mai multe cazuri casatoriile erau mici aliante intre familiile cu situatii materiale apropiate, cei mai instariti dorind sa-si prezerve averile, iar cei mai nevoiasi fiind uniti prin saracia de care nu erau vinovati. Rareori se intampla ca unul din cei doi miri sa provina din paturi sociale diferite.
Cand un ficior (fecior) se decidea sa se casatoreasca, isi anunta tatal despre intentiile sale. De asemenea, vorbea cu cativa prieteni de-ai sai- vecini, rude, eventual cu un barbat casatorit- cel care urma sa ii fie nas. Astfel se forma un grup de 5- 10- 15 barbati, care urmau sa mearga sa o peteasca pe viitoarea mireasa. Era anuntata, de asemenea, si familia fetei cu cateva zile inainte despre faptul ca urma sa aiba petitori si se alegea o zi cand acestia vor merge la casa fetei „in petate” (petit). Se alegea de obicei o zi de duminica sau o sarbatoare.
Odata ajunsi la casa fetei, petitorii intrau in vorba cu gazda cam in felul urmator:
„Drajii nosti oamini de omenie, noi viniram in sara asta la casa voasta ca am auzat c-aveti o jurinca, care ar hi buna de pus la jug; si noi inca avem un junc. Nu cumva vret voi sa-i facem pareche si sa-i bagam in jug pa amandoi?”
sau:
„Drajii nosti oamini buni, viniram la casa voasta pantru ca am auzat ca aici la voi ar hi o caprioara ascunsa, iar noi am vinit cu un vanatori ca s-o prindem si s-o luam la noi”.
sau:
„Drajii nosti, stim cu tati ca s-aproptie primavara, can vin pasarile doua cate doua si is fac cuib laolalta in care oua si scot pui. Am auzat ca avet o fata harnica si faina, da’ si noi avem un ficior tat asa ca fata voasta. Nu cumva vret sa-i intalnim si sa-si faca amandoit un cuib pantru ei?”.
Petitorii erau apoi poftiti la masa, fiind serviti cu ceva mancare si beutura (bineinteles, taditionala tuica de pruna). Se faceau fel de fel de glume, unele chiar mai deocheate, toate fiind adresate mai cu seama tinerilor care urmau sa se casatoreasca.
Aproape niciodata nu se afla raspunsul daca familia fetei ar fi sau nu de acord cu casatoria tinerilor. Petitorii incercau sa afle daca tanarul ficior este sau nu pe placul parintilor fetei, dar raspunsul era intotdeauna evitat. Se convenea ca parintii fetei sa trimita raspunsul dupa cateva zile de gandire- acest raspuns purta numele de valostru (valost).
Exista obiceiul ca atunci cand parintii fetei erau de acord cu casatoria, tatal fetei sa duca valostrul, adica raspunsul pozitiv la casa ficiorului. Dar existau destule situatii cand familia fetei nu era de acord cu casatoria, caz in care valostrul era dus de un apropiat al familiei- vecin, prieten, ruda etc.
Indiferent daca raspunsul ar fi fost pozitiv sau negativ, oamenii satului aflau intotdeauna ca fata cutare a fost petita de ficioru' cutare... Spuneau ca am auzat canii batan’ pa ulita parintii, altor fete sperau atunci sa vina si pe la ei petitorii- erau oarecum invidiosi ca fetele lor nu au fost petite inca.
In cazul in care un tanar era refuzat de familia fetei, ficiorul era luat uneori in batjocura de consatenii sai, facandu-se o serie de glume pe seama lui pentru ca fata l-o jingasit. Uneori se ajungea la situatii destul de delicate, supararea unei familii dainuind mai multi ani.
In cazul in care petitul isi atingea scopul, adica cele doua familii hotarau ca nunta va avea loc, urma o noua etapa- dusu’ pa vedere. Fiecare familie o vizita pe cealalta, uneori erau invitate si alte rude- in acest mod se cunosteau mai bine, mai ales ca de fiecare data avea loc si cate un mic uspat.
Dupa dusu' pa vedere, parintii tinerilor incepeau targuielile cu privire la zestrea de nunta. Fiecare dintre cei doi tati fagadeau (promiteau) copiilor lor diverse daruri de nunta, precum: pamant pentru arat, pentru coasa, pasuni, padure, animale- vaci, porci, oi, capre, gaini etc. Eventual parintii ofereau si ceva bani, fiecare dupa posibilitati.
Mentionam ca acest moment se numea asezatu’ pantru nunta, iar fagadelile facute acu’ aveau caracter de lege- erau respectate intocmai de catre ambele familii. Erau si situatii cand nu se pica la invoiala la asezatu’ nuntii si tot ceea ce s-a stabilit pana acum era dat uitarii, nunta anulandu-se.
Daca totul decurgea normal si se ajungea la o invoiala, se stabilea data nuntii- la aproximativ 3- 4 saptamani de la petit si de la asezare. Era tomnita muzaca- unu’ sa zaca din lauta, altu’ cu burduna, unu cu clanetu’, unu cu duba, poatica si unu’ cu floiera.
Mirii impreuna cu parintii si doi martori (viitori nasi) trebuiau sa mearga apoi inaintea popii, pentru a incheia un proces verbal numit Protocolul bunei invoiri. In acest proces verbal tinerii declarau ca se casatoresc nesiliti de nimeni; de asemenea, parintii declarau ca nu au nimic impotriva casatoriei copiilor lor. Trebuia luata aceasta masura deoarece au existat in vechime cazuri cand unul dintre tineri nu a fost de acord sa se casatoreasca, dar a fost silit sa o faca, urmand astfel dorintele parintilor sai; este vorba, desigur, despre casatoriile aranjate intre parinti, avand drept substrat avantajul economic.
Dupa finalizarea procesului verbal, preotul verifica daca nu cumva mirii sunt rude sau daca nu exista alte incompatibilitati; daca totul era in ordine, le dadea cateva sfaturi si fixa duminica cand ii va cununa. De asemenea, se stabilea si ziua cand mirii trebuiau sa vina la biserica pentru a fi spovediti si cuminicati. Preotul le indica si rugaciunile pe care trebuiau sa le invete pana la cununie.
De la incheierea Protocolului si pana la cununie preotul anunta la fiecare slujba pe care o tinea la biserica cununia celor doi tineri. Ii ruga, de asemenea, pe sateni sa ii spuna daca au cunostinta despre vreun motiv pentru care nunta nu ar putea avea loc.
Mirele avea obligatia sa aleaga o familie care sa il cunune- sa-i fie nasi. Obiceiul spune ca era obligatia mirelui sa gaseasca nasii, dar uneori se intelegea si cu parintii fetei asupra acestui aspect. Era aleasa o familie care locuia cat mai departe, cu care nu prea aveau multe tangente. Aceasta datorita faptului ca se dorea ca nu cumva sa apara neintelegeri intre fini si nasi, mai ales ca nasii erau considerati ca fiind al doilea rand de parinti.
Atat familia mirelui, cat si familia miresei alegeau cate un barbat care trebuia sa mearga la chemat, adica fiecare trebuia sa invite neamurile si prietenii mirelui, respectiv ai miresei la nunta.
Mireasa avea obligatia sa-i confectioneze viitorului sot camesa de mire – o camasa taraneasca din jolj alb; o cosea cu diverse motive florale numite branel, ajutata fiind de mama ei, eventual de cateva prietene, vecine, rude.

Facerea miresei

In dimineata zilei nuntii, care avea loc intotdeauna duminica, pe la ora 8-9 soseau prietenele miresei, care se numeau godii (domnisoarele de onoare din zilele noastre ) sau surorile miresei. Acestea aveau rolul de a ajuta mireasa sa se gateasca pentru nunta, precum si sa o insoteasca pe parcursul nuntii.
Familia miresei avea obligatia sa scoata in curte si sa aseze pe culmea de uscat rufe zestrea pe care o primea mireasa: haine, toluri, lipidee, desaji, saci, carpe de perete, masarite (fete de masa) etc, astfel incat sa fie vazute de toti nuntasii.
Camesa de mire era asezata pe un scaun, i se legau manecile, iar mireasa se aseza pe ea, in timp ce godiile o ajutau sa se imbrace. Se credea ca daca manecile camasii mirelui sunt legate, acesta nu isi va bate nevasta, iar daca mireasa va sta tot timpul pe camasa, mirele isi va asculta nevasta.
In timpul facerii miresei se cantau diverse cantece de nunta, din care reproducem cateva fragmente:

Tat am zas ma duc, ma duc
Da’ maica nu m-o crezut.
Da’ acu' ma poate crede,
Ca ma duc, nu ma mai vede.
Hai lai lai lai lai la.

Haina ?????????? s-o cununa,
Ia-t’ mireasa zaua buna.
De la tata, de la mama,
De la frat’, de la surori,
De la gradina cu flori.
Hai lai lai lai lai la.

Crestet’ flori si nu-nflorit’
Ca mie nu-ni trabuit’.
Crestet’ flori catu gardurile,
Sa va pasca marhale.
Hai lai lai lai lai la.

Planje-ma maica cu dor,
Ca t-am fost de ajutor.
Planje-ma cu lacrami multe,
Ca nu-t mai fac tina-n curte,
Nici in curte, nici in casa,
Nici ingasala la masa.
Hai lai lai lai lai la.

Ramai maica sanatoasa,
Ca az’ plec din casa.
Ramai taica sanatos,
C-az’ plec din ocolu’ vost.
S-a mea inima sustina,
Ca m-a duc in casa strina,
Fara mila de la nime.
Hai lai lai lai lai la.

In tot acest rastimp, atat la casa mirelui, cat si la casa miresei se adunau cei chemat (invitati) - la casa mirelui veneau invitatii lui, vornicu’, muzaca (muzica, formatia) si nanasii (nasii), iar la casa miresei doar invitatii ei (aceasta se intampla in jurul orei 11- 11,30).
In fata caselor era asezata cate o masa acoperite cu cate o masarita frumos cusuta, apoi se aseza cate un blid mare cu apa sfintita si cate unul cu grau. Toti nuntasii trebuiau sa inconjoare masa de trei ori, in timp ce godiile stropeau nuntasii cu apa sfintita si aruncau cu grau peste ei (inconjurul meselor de cate trei ori, stropitul cu apa sfintita si aruncatul cu grau peste nuntasi se numeste impreunare ).
Nuntasii uiau:
Dati cu grau, nu dati cu pleava,
Ca mirele-i om de treaba.
Dati cu grau de cel manos,
Ca mirele-i om frumos.
Dati cu grau si dati cu apa,
Ca mireasa asta-asteapta.
Dupa ce toti nuntasii inconjurau mesele de cate trei ori, se pleca spre biserica- mirele cu alaiul sau, iar mireasa cu al ei. Pe tot drumul spre biserica se vor auzi uituri, precum:
Ajua-ne Leturghie,
Ca plecam la cununie; u-iu-iu-iu-iu.
Ajuta-ne sfanta cruce,
Pa calea care ne-om duce; u-iu-iu-iu-iu.
Ajuta-ne Precista,
Pa calea care-om pleca; u-iu-iu-iu-iu.
La ulita bisericii cele doua alaiuri se vor intalni si vor intra impreuna in curtea bisericii pentru a astepta sfarsitul Liturghiei si inceperea cununiei.
Dupa terminarea cununiei, alaiurile se vor desparti din nou. Alaiul mirelui uieste in apropierea bisericii, astfel incat sa fie auziti de preot:

Multamim la popa nost,
Ca ne-o cununat frumos.
Multamim la preuteasa,
Ca ne-o cununat mireasa; u-iu-iu-iu-iu.

Multamim la Dumnezau,
C-acuma-i pa gandu’ meu,
Multamim la Precista,
C-acuma-i pa voia mea; u-iu-iu-iu-iu.

Tane Doamne neamu’ meu,
Ca nu-i vita de om rau.
Tane Doamne neamu’ nost,
Ca nu-i vita de om prost.
Neamu’ nost ii vita buna,
Ce iubeste si cununa; u-iu-iu-iu-iu.
Odata ajunsa acasa, miresei i se pune la usa o donita noua cu apa si un ou. Ea va trebui sa rastoarne donita si sa sparga oul dintr-o singura lovitura de picior. Daca va reusi acest lucru, se credea ca va avea parte de nasteri usoare. Apoi ea intra in casa impreuna cu chematii ei si incepeau uspatul – se servea mancare si beutura, apoi incepea jocul.
In acelasi timp si la casa mirelui incepea uspatul – se servea mancare, se juca, se canta desigur, servindu-se cantitati apreciabile de vinars.
Dupa servirea mesei intreg alaiul, in frunte cu vornicul, muzicantii, mirele si parintii sai, vor pleca spre casa miresei. La ei vor avea sticla de vinars, iar vornicul avea si el o plosca din lemn – de asemenea, plina de vinars. Pe drumul spre casa miresei intalneau si alti consateni, neinvitati la nunta, pe care ii vor omeni cu vinars, astfel incat voia buna cuprindea tot satul.
Ajunsi la casa miresei la poarta li se bloca drumul cu o ruda de lemn – trebuiau sa treaca o proba: trebuiau sa sparga o oala de pamant plina cu cenusa ce a fost agatata intr-un pom din curtea casei. Doar dupa ce chematii mirelui reuseau sa sparga acea oala aruncand cu pietre in ea, puteau intra in curte, dar numai pana la usa casei, cand vornicul explica gazdelor motivul pentru care au venit. Din casa era adus un bot de paine in care era infipta o pana de gaina, un bat in care era infipta o bucata de slanina si o sticla de vinars – acestea fiind destinate muzicantilor.
Apoi chematii mirelui erau invitati in casa, mireasa stand la usa cu donita – fiecare nuntas trebuia sa puna in donita cativa banuti, iar godiile imparteau nuntasilor niste floricele. Dupa intrarea nuntasilor in casa, mireasa impreuna cu nasa, vornicul si godiile mergeau la ultoaie (de obicei un mar tanar) din gradina casei. Mireasa isi impreuna degetele de la ambele maini peste gura donitei, iar apa din donita se punea la radacina ultoaiei, banii ramanand inauntru. Apoi mireasa ingropa cativa banuti la radacina ultoaiei, iar restul de bani il impartea copiilor. Prin practicarea acestui ritual – dusul la ultoaie – se credea ca mireasa va deveni roditoare precum ultoaia si va face copii frumosi precum merele. Dupa strecuratul apei printre jeste si dusul la ultoaie urma apoi jucatu’ la sura – in sura sau in fata surii veneau sateni neinvitati la nunta si puteau sa joace fara a plati nimic; la acest joc era solicitata mai ales mireasa uneori chiar de catre fostii ei draguti, care nu fusesera invitati la nunta din ratiuni lesne de inteles.
Dupa ce se termina primul fel de mancare, iar mireasa inca juca la sura, nasii se adresau vornicului:
Noa vornice draga, noi aici beuram si mancaram, s-om mai bea s-om mai manca, da’ bietu’ mire, hinu’ nost, el ii singur dupa masa. Ar hi vremea sa-i facem si lui o tara de inima buna – sa-i aduci si lui o soata langa el. Tat asa si bietii miri – fratii mirelui, pretinii lui – si ei is singuri dupa masa. Ce-am putea sa facem noi, vornice draga?
Atunci vornicul aducea o femeie batrana de 70-80 de ani, careia ii faceau o cununa de mireasa dintr-un stergar alb si ii raspundea nasului:
Noa nasule, iaca t-adusai soata la finul tau place-ti tiie de mireasa aiasta?
Aiasta ii buna ca nu musca si nici haine scumpe nu-i trabuie, raspundea nasul.
Batrana era omenita cu 1-2 pahare de vinars, apoi mirelui i se aducea o fetita de 5-6 ani. Vornicul spunea: noa, nasule draga, iaca t-adusai alta mireasa, tinerica si frumusica. La aiasta ce bai ii mai gasasti?
Nasul spunea: de aiasta-ni place de placut, numai’ ca-i prea mica. Randul ei o hi pasta vo 10 ai sa hie mireasa. Eu o cinstesc cu vo 5-10 lei si sa fie sanatoasa.
Dupa aceste glume vornicul mergea la sura si o aducea pe adevarata mireasa impreuna cu godiile spunand:
Noa, nasule draga t-adusai alta mireasa, mai tanara si mai faina ca cea dintiilea si mai mare ca cea de-a doilea; daca nici aiasta nu t-o place, eu alta n-am de unde sa-ti mai dau. Uite la ea – ii mandra, ii faina si mai potrivita. Place-ti de ea?
Nasul il intreba pe mire daca ea este aleasa inimii lui, apoi mireasa se aseza la masa langa mire, iar godiile langa ceilalti ficiori, petrecerea continuand.
Dupa ce mireasa si godiile terminau de mancat incepea un alt moment important – cinstea mirilor. Invitatii dadeau cadouri mirilor, acestea constand in diverse materiale textile lucrate in casa, covoare, presuri, camasi taranesti etc, o mica suma de bani, precum si diverse cocalituri – scoverzi, placinte pa ploatan, cocuri, o bucata de branza sau cas, o pogace sau un colac. Toate darurile erau date vornicului care ii anunta pe meseni cat a cinstit fiecare. La sfarsit cinstea mama miresei, care ii dadea mirelui camesa de mire.
Dupa terminarea cinstei urma jocul pe bani – mirii jucau primii astfel incat nuntasii sa vada daca stiu juca or ba. Pe masa se puneau doua blide de pamant, iar nuntasii din partea miresei care doreau sa joace mireasa trebuiau sa puna in acele blide bani pentru a putea juca. Vornicul ii anunta pe muzicanti: noa, mai tigani, ia cantati o cantare de 10 lei pentru …, iar muzicantii cantau cateva minute pentru persoana respectiva; daca persoana respectiva dorea sa mai joace cu mireasa, trebuia sa mai puna o suma de bani in blid. Uneori puneau bani in blid si batranii care nu puteau sa joace, iar atunci mireasa fie lua loc pe laita langa batranul respectiv ca sa se hodineasca, fie juca cu un tanar desemnat de batran.
Dupa ce jocul pe bani se termina vornicul numara banii si ii anunta pe meseni cat s-a strans, facand si urari de bine mirilor si nuntasilor.
Terminarea jocului pe bani corespundea cu plecarea miresei de la casa parinteasca: zestrea ei – hainele de pe culmea din curtea casei, care au fost puse acolo in timp ce ea se imbraca mireasa, erau puse in desagi si duse la casa mirelui.
Erau taiate cateva pogaci sub forma unor mici cubulete si erau puse in poala miresei, fiind impartite copiilor mai ales, dar si batranilor mai pofticiosi; acest ritual se numea impartitul pogacii din poala. Dupa acest moment, intreg alaiul facea din nou impreunarea – inconjurau masa din curte de 3 ori (pe care era asezata o pogace), iar godiile stropeau nuntasii cu apa sfintita si aruncau peste ei cu grau.
Intreg alaiul pleca de la casa miresei spre cea a mirelui fiind auzite fel de fel de uituri. Cand nuntasii ajungeau la vramnita (poarta) mirelui, nuntasii strigau:
Iesi afara soacra mare,
Ca-ti vine scarmanatoare
Si pa-ce te-o scarpina,
Sapte ani nu te-o manca; uiuiuiu.
Soacra mare o intampina pe mireasa la vramnita (poarta), avand pe umar biciul – ca sa aiba noroc la animale, dar si sa fie supusa; o pita susuoara – ca sa aiba noroc la bucate; un blid de branza si slanina – sa aiba noroc la oi si la porci; 3-4 oua – sa aiba noroc la gaini si o glaja de vinars (sticla de tuica) – ca sa aiba noroc la prune. Zalogii – fratii si prietenii mirelui – ii asteptau in curte pe chematii miresei; acestia trebuiau sa aiba la ei sticle de vinars aduse de la casa miresei si sa le dea de baut zalogilor. Daca chematii miresei nu aveau vinars la ei erau prinsi de zalogi si incuiati in cocina porcilor.
Dupa intrarea nuntasilor in curte, soacra mare o lua pe mireasa de brat si o ducea in casa, asezand-o la masa langa sotul ei. Atunci nuntasii uiau:
Ia de sama mai mireasa,
Ca bata-i pa grinda in casa,
Si-i cioplita-n in patru dunji,
Cat is spatele de lunji.
Era servita atunci mancare si beutura, urmand acelasi etape ca si la casa mirelui – cinstea mirilor, de data aceasta de catre chematii mirelui, jocul pe bani, iar apoi jocul obisnuit, la care luau parte toti nuntasii.
Pe la miezul noptii, mireasa impreuna cu nasa si eventual cu godiile se retrageau intr-o alta camera pentru ca mireasa sa renunte la hainele de nunta si sa se imbrace cu haine de nevasta noua – cu poale, opreg rosu si catrinta, chischineu negru cu ciucuri.
Apoi mireasa se intorcea din nou la masa, unde se servea zama acra. Pe timpul pauzelor se cantau melodii duioase ca:
Planje-ti ochi si lacrimati
Daca sama nu bagati
Cu cine va maritati.
Ca v-am dat calea inainte
Sa v-alegeti om cuminte.
Iaca voi ce v-ati ales
Maru’ rosu paduret.
Planje-ti si udati pamantu’
C-acu va vedeti ursatu’,
Ochilor de plans topiti
Inchideti-va de muriti
Daca n-ati fost fericiti.
Ce-ati iubit sa dobanditi
Daca fericiti n-ati fost
Ce-ati iubit sa fie al vost’.
Planje-ti ochi si udati locul
C-acum vedeti narocu’.
Planji mireasa, planje tare,
Planje mila maichii tale.
Planji mireasa, planje rau
Planje mila taichii tau,
Ca mila de la barbat
Ii ca scandura de pat,
Ca te mustra fara vina,
Si te bate fara mila.
Petrecerea dura pana tarziu dupa miezul noptii, cand nasii si mirii se retrageau din mijlocul nuntasilor. De cele mai multe ori, nunta continua si dupa plecarea nasilor si a mirilor, chiar daca la petrecere ramaneau doar cei care consumasera cantitati apreciabile de vinars.
Luni dimineata mirii mergeau la casa nasilor pentru a-i invita din nou la petrecere. Parintii sau fratii mirilor mergeau pe la vecini, prieteni, rude mai apropiate si ii invitau din nou la petrecere la casa mirelui – aici se forma din nou alaiul de nunta, dar mult mai restrans decat in ziua precedenta. Odata adunat intreg alaiul, plecau pa cale pa de laturi, adica spre casa miresei. Acum nuntasii se numeau terfari – tot drumul acestia cantau si jucau de-i auzea intreg satul.
Ajunsi la casa miresei jucau de aceasta data jocul nevestei noi pa bani, identic cu jocul miresei prezentat anterior. Era servita apoi ceva mancare, bautura, astfel incat petrecerea era din nou in toi.
De obicei, nunta de a doua zi tinea pana spre luni seara, iar la ea participau doar rudele si prietenii apropiati, precum si cei care in ziua precedenta se ocupasera de pregatirea bucatelor, servitul la mese etc.
Odata cu sfarsitul zilei de luni, viata reintra in normal, isi relua ciclul. Incepand de marti dimineata tanara familie avea propriile ei griji, treburi – arat, semanat, seceris, coasa, ingrijirea animalelor… viata continua normal pana cand in sat urma un alt eveniment care sa-i reuneasca pe toti membrii marii familii – obstea sateasca.

Inmormantarea

Alaturi de nastere (botez) si nunta, reprezinta cea de-a treia etapa a vietii, respectiv plecarea dintre cei dragi, parasirea lumii materiale.
La fal ca si in cazul celorlalte doua evenimente, lumea satului ii ofera aceeasi importanta, intrega obste fiind alaturi de familia celui trecut in nefiinta.
Ne vom referi in cele ce urmeaza la obiceiul inmormantarii specific satului Almasu Mic de Munte pana prin 1970- 1980, cand traditia a inceput sa se piarda, influentele urbanului fiind tot mai prezente.
Iata cum se desfasura o inmormantare traditionala: dupa ce murea cel in cauza, erau chemati doi- trei barbati- daca decedatul era barbat sau doua- trei femei- daca era femeie, pentru a-l scalda pe cel trecut in lumea umbrelor. Dupa ce il spalau cu apa calduta si sapun de casa era gatat in strai de sarbatoare, adica hainele cele mai bune si mai frumoase. Mortul era asezat pe o laita cu capul spre rasarit si cu fata spre apus, unde ramanea aproximativ o zi, pana cand tamplarul satului ii facea coparseul.
Dupa scaldat era anuntat crasnicul satului pentru a trage clopotele la biserica si pentru a aduce la capataiul celui decedat sfesnicul si icoana. Clopotul era tras de cate trei ori pe zi- dimineata, la pranz si seara, astfel incat trista veste sa fie auzita de catre intreg satul.

Prevedenia (priveghiul)

Dupa primul tras al clopotului de la biserica satul era anuntat si din vorba in vorba, de la om la om, astfel incat seara se adunau la casa mortului oamenii satului la prevedenie.
Obiceiul spune ca nu este bine sa lasi singur mortul in casa, astfel incat tot timpul se afla cineva in preajma coparseului. La prevedenie se jucau fel de fel de jocuri- la purec, dupa use, la ce-ai mancat, la inelus, la moara, la tagani, la vandut peste, la carti. In postul Craciunului se colidau colinde din batrani, unele dintre acestea pastrandu-se pana astazi, motiv pentru care le vom prezenta in aceasta lucrare.
Pana prin 1974-‘ 75, cei care veneau la prevedenie nu erau serviti cu nimic; perioada de dupa 1974- 1975 a adus unele modificari traditiei: satenii erau serviti cu vinars, cu cocuri (un fel de gogosi), iar dupa 1978 cu colac de frupt- cozonac cu nuca, rahat, mere etc.

Inmormantarea

In ziua inmormantarii, pe la orele 2-3 ale amiezii, la casa mortului sosea preotul, diecii (cantaretii bisericesti) si crasnicii, care urmau sa slujeasca serviciul religios. La slujba de inmormantare lua parte intreg satul, fara sa existe o invitatie prealabila, asa cum are loc acum. Slujba incepea in casa, iar apoi sicriul era scos in ocol, serviciul religios continuand in fata casei. Coparseul era acoperit cu un lipideu din lana, tesut in casa; pe coparseu erau asezate haine sau alte lucruri care apartinusera decedatului- incaltaminte, lipidee, perne, haine etc. La sfarsitul slujbei religioase aceste bunuri erau date de pomana peste coparseu- mai intai celor care au scaldat mortul, celor care au sapat groapa, rudelor, prietenilor, saracilor etc. Membrilor familiei li se dadeau peste coparseu chiar si animale mici- pasari, miei, capre etc.
Tot de pe la sfarsitul anilor ’70 obiceiul a suferit modificari- locul hainelor date peste coparseu a fost luat de colacei in care era infipta o moneda de 25-15 sau chiar 5 bani. De prin anii ’80 s-a renuntat si la obiceiul colaceilor cu banuti, ramanand doar colaceii si o lumanare invelita intr-o batista.
Odata terminata slujba religioasa, coparseul era pus pe carul tras de boi si se pleca spre cimitirul satului. Daca cel decedat era mai tanar, in coarnele boilor se puneau chischinee negre. In cazul in care mortul era ficior sau fata de maritat, erau imbracati in straie de miri, iar langa cruce se planta un brad impodobit cu primburi colorate, ciucuri, mere si nuci; bradul era socotit ca fiind sot sau sotie, dupa caz, al celui disparut. Pe drumul de la casa mortului si pana la cimitir bradul era dus cu varful inainte, avand asfel convingerea ca nu vor mai muri tineri ficiori si fete in sat.
Pe drumul de la casa decedatului si pana la cimitir se faceau 2-3-4 opriri- pentru ca mortul sa vada pe unde a umblat in timpul vietii. Cu ocazia opririlor se citea cate o Evanghelie si se spunea cate o rugaciune pentru sufletul celui mort; femeile dadeau copiilor colacei peste sicriu. De cele mai multe ori in car se afla si o batrana care se canta dupa cel mort- sub forma de versuri isi exprima regretul pentru disparitia celui drag. Ultima oprire se facea obligatoriu la intrarea pe ulita bisericii, unde preotul spunea din nou o rugaciune.
La terminarea slujbei si a inmormantarii un membru al familiei statea la poarta bisericii si ii invita la pomeana pe cei apropiati- neamuri, prieteni, vecini. Si acest obicei al chematului la pomeana a suferit unele modificari- in zilele noastre chematul se face de catre preot la plecarea de la casa mortului.

Pomeana (pomana)

Preotul, diecii, crasnicul si chematii la pomeana se intorceau impreuna spre casa celui decedat, depanand amintiri, povestind fel de fel de intamplari legate de cel disparut.
Odata ajunsi la casa familiei mortului, chematii erau poftiti la masa; preotul spunea Tatal nostru si dadea dezlegarea pentru a manca- obicei care se pastreaza si astazi in sat. De regula mancarea era saracacioasa- daca era zi de frupt se servea lasca- o supa de taitei de casa, facuta din 2-4 gaini. In fiecare blid se punea si cate o bucatica de carne, dar, desigur, cantitatea era foarte mica. Doar la masa preotului era pusa ceva carne de gaina separat pe un blid de pamant, dar si aici destul de putina- saracia isi spunea cu adevarat cuvantul. Ca si felul al doilea se prepara curechi fript (varza calita) sau tocana de crompiri (tocanita de cartofi), eventual cu foarte putina carne. Daca pomeana avea loc intr-o zi de post, in vremurile de demult se respecta cu sfintenie postul- se facea o zama (ciorba, supa), iar ca felul al doilea se servea tot o mancare pe baza de cartofi sau fasole (mazare groasa ) sau eventual grau hiert cu lapte de bou.
Ca si bautura era servit traditionalul vinars de pune, dar in cantitati foarte mici- numa ca de pofta.
La terminarea pomenii, cand oamenii plecau spre casele lor, se impartea parte, un fel de colacel facut in casa. Partea se dadea doar unui singur membru al familiei, chiar daca la inmormantare si pomeana era prezenta toata familia.

Cantare de jale dupa cei morti

(culeasa de la Crisan Valeria a Imparatusului in decembrie 2004)

Vai, o mama, draga mea
In boala cand ai picat
Leacu nu ti l-am aflat.
Pana-n varvu’ muntelui,
La tulpina bradului
Si din brad noi ti-am taiat
Si leacul ti l-am aflat.
Acuma de-o saptamana
O intrat moartea-n gradina.
Si s-o pus in prag la use
S-o luat ce-o fost mai dulce.
Si s-o pus in cornu’ casi
Si-o luat dragostea casi.
Vai, o mama, draga mea
Eu ma rog draga de tine
Sa faci drag atata de bine
Sa-nconjuri, sa ocolesti
Sotul meu sa-l intalnesti.
Sa-l intrebi draga asa:
De-i neagra camesa
S-o trimeata sa i-o spal,
Sa i-o spal, sa i-o albesc,
S-apoi sa i-o tiglazasc.
Ca eu iara i-oi trimite-o
Pe floarea de la scaiete,
Pa vulturu’ vantului
In fundu’ pamantuli.
Vai, o mama, draga mea
De-o iesi in calea ta
Un draga calugarel
Sa nu-ti hie frica de el
C-acela-i fiutu meu
Si fratele lui Dorel.
Spune-i draga cand mai vii
Or la Pasti or la Florii
Vina draga la Rusalii
C-atunci-i ziua mai mare
Si eu draga te-oi astepta
Cu pranzutu cald pe masa
Si cu apa rece-n vase;
Dar pranzutu s-o racit,
Apa-n vase s-o-ncalzit,
Si tu draga n-ai venit;
Eu te cant sa fii cantata
Si de Dumnezau iertata.

II. Alte obiceiuri

Claca

Reprezenta o forma de într-ajutorare a consatenilor, fiind organizata mai ales de oamenii ceva mai înstariti, desi bogatia (cel putin cu aproximativ 100-150 ani în urma) era perceputa prin detinerea câtorva animale în plus si o casa cu 1-2 încaperi mai mult decât ceilalti consateni.
Se organizau claci cu diverse ocazii, respectiv la secera, la coasa, la torsul cânepii, la sapa sau atunci când cineva îsi construia o casa noua (bordei). Zilele în care se organizau clacile erau de obicei sarbatorile mici, singurele zile în care se renunta la munca în interesul propriu.
Cu ocazia clacilor la seceris si la tors era prezent si un muzicant – de obicei un lautas sau un floieras cu floiera, iar la sfârsitul lucrului clacasii erau serviti cu mâncare si vinars (tuica de prune), apoi timp de 2-3-4 ore urma jocul.

Sezatoarea

Se organiza de obicei cu ocazia torsului la furca a cânepii sau a lânii, dar existau si sezatori „la cusut”. Spre deosebire de claca, unde se lucra în folosul gazdei si doar în micile sarbatori, la sezatoare fiecare femeie lucra în folosul propriu – îsi torcea cânepa sau lâna sau cosea pentru ea si familia ei. O alta deosebire este aceea ca sezatoarea nu se organiza niciodata în zi de sarbatoare, ci doar în serile zilelor „de lucru”.
La sezatoare luau parte 4-5 femei, de obicei vecine, care se adunau seara la casa uneia dintre ele; sezatoarea începea odata cu caderea serii si dura pâna când cântau cocosii de miezul noptii sau pâna când se ivea luna, toaca sau gainusa. În popor se credea ca dupa ora cinei si pâna la cântatul cocosilor de miezul noptii umblau duhurile rele si nu îi bine sa mei p-afara.
De obicei la sezatori veneau si barbatii femeilor, chiar si feciori, daca la sezatoare veneau si fete nemaritate. Se spuneau povesti din batrâni, glume, ghicitori, se cântau diverse cântece; în Postul Craciunului se colindau colinzi batrânesti etc.
Sezatoarea reprezenta si o forma de economisire – iluminatul se facea cu lampa cu petrol, iar prin rotatie seara de seara, casa cu casa, se consuma petrol doar pentru iluminarea unei singure case pentru un grup mai mare de oameni.

Nedeia (nedeea)

Ca si alte obiceiuri, si nedeia reprezenta o modalitate de reuniune a întreg satului, ba chiar si a taranilor din satele învecinate, mai ales ca prin casatorie existau nenumarate familii înrudite.
În satul nostru nedeia avea loc întotdeauna a doua zi de Rusale, începând de pe la ora 1- 2 a amiezii, dupa terminarea slujbei de la biserica. Locul de desfasurare a nedeii era în apropierea crijmei satului; pâna pe la jumatatea secolului 20 aceasta era tânuta de Breazu Vasile, cam în mijlocul satului, acolo unde acum se afla casa lui Ursica Ana a Mijului (cu siguranta ca nedei au mai avut loc si în alte parti ale satului, acolo unde au functionat crijme- poate chiar si la casa lui Niculaie al lui Adam, un bun gospodar al satului, fost crijmar si primar al satului). Crijma lui Breazu functiona într-o casa acoperita cu sindrila, casa ce apartinuse cândva unei familii de jidani (evrei). În fata crijmei era un teren plan si doi castani mari (primii si ultimii din sat), la umbra acestora având loc jocul.
Asa cum spuneam, la nedeie se aduna întreg satul, ba veneau si tineri din satele învecinate cu propria lor muzica. Muzicantii proveniti din diverse sate se reuneau, alcatuind o singura formatie, cântând melodii specifice fiecarui sat. Tinerii jucau diverse jocuri, iar batrânii priveau de pe margine, depanând amintiri sau uind:
Ia te uita la batrânu’,
Cum îi taie coasa fânu’.
Sau atunci când intra în joc si câte un batrânel mai vesel:
Sa v-arat la batrânete,
Cum jucam la tinareta.
Nedeia prilejuia si o ocazie favorabila pentru comerciantii din orasele învecinate pentru a-si spori vânzarile- veneau cu mai multe setre (tarabe), oferind spre vânzare bomboane si turte dulci; de asemenea, vânzarile crijmarului înregistrau o crestere deosebita, vinarsul fiind la mare cautare.
Ca si mici comercianti se manifestau si taranii, atât cei din Almasel, cât si cei din satele învecinate. Ofereau spre vânzare diverse bunuri, precum lâna de oaie, lipidee, diverse pânze tesute la razboi, rasaduri de varza etc- oricine avea ceva de vânzare încerca sa obtina un pret cât mai bun pentru produsul sau.
Nedeia se încheia odata cu lasarea serii, urmând ca fiecare sa se întoarca la treburile lui.
Nedei mai aveau loc si în satele din jur, ocazia nescapând tinerilor din sat pentru a petrece: la Porcurea- a treia zi de Rusale, la Voia- în prima duminica de dupa Rusale- zi numita la duminica mare, la Almasu Mare- în ziua de Ispas- Înaltarea Domnului, zi în care se comemorau si eroii cazuti în primul razboi mondial.

Calendarul de ceapa

Este una din metodele prin care se prezicea starea vremii pentru anul care urma. Calendarul de ceapa se facea în seara zilei de 31 decembrie spre 1 ianuarie a fiecarui an.
La realizarea lui se folosesc 2-3 cepe mari, care se taie în jumatate, apoi se aleg 12 felii aproximativ egale între ele, care se aseaza pe o farfurie. În fiecare dintre aceste felii se pune putina sare, apoi li se da fiecaruia un nume, corespunzator fiecarei luni a anului. În timpul noptii în unele dintre aceste foi se va acumula apa, faptul indicând ca în luna respectiva vor avea loc precipitatii. Unele vor ramâne uscate, acest fapt indicând seceta.

Trasul dintilor la copii

Existau în sat câtiva dantisti (dentisti, stomatologi ) vestiti- Norita a lui Marian de la Curte si Amosu’ Nutului-fost cântaret bisericesc (decedati în anii ’80-’90); calitatea de stomatologi le era data de faptul ca erau posesorii unor clesti stomatologici si de faptul ca aveau curajul sa faca extractii dentare (fara nici un diagnostic, fara medicatie sau anestezie).
În cazul copiilor lucrurile erau relativ mai simple- dintii de lapte se extrageau mult mai usor si în locul traditionalului cleste se utiliza ata cu lat. Dintele extras era aruncat peste casa spunându-se: Na cioara un dinte de lapte si ada-ni unu’ de os sau Na cioara un dinte de hier si da-ni unu’ de otal.

Martisorul

Reprezinta sarbatoarea care vesteste venirea primaverii si în lumea satului. Cu o oarecare perioada în urma martisoarele se confectionau manual, în fiecare gospodarie, folosindu-se matasea alba si rosie. Se utiliza si un medalion (o mica iconita) sau o cruciulita. Martisorul era purtat aproape intreaga luna martie.
În seara de 28-29 februarie în fiecare casa taraneasca se spune povestea Babei Dochia si fiecare isi alege "baba". În ultimii ani sarbatoarea si-a pierdut din semnificatie, probabil sub influenta celor 50 de ani de "inflorire" culturala.

Agricultura

Samanatul (semanatul)

Cerealele care se cultivau în sat erau grâul de primavara, alacul si ovazul, iar în cantitati mai mici orzul si secara. De asemenea, un loc important îl ocupa si cucuruzul (porumb), iar dupa 1925- 1930 si grâul de toamna. Trebuie sa mentionam aici faptul ca se însamântau grâne din batrâni, adica soiul se pastra de la an la an, astfel încât calitatile genetice ale semintelor se pierdeau, astfel încât productiile erau foarte mici si de multe ori de foarte slaba calitate.
Semanatul de primavara începea de prin 25 februarie- 1 martie, în functie de conditiile meteo. Semintele ce urmau a fi semanate se amestecau cu boabe ce proveneau din peana de grâu (modalitatea realizarii penei de grâu o vom prezenta-o ceva mai târziu), iar aceasta se aseza la capatul ogorului. Semanatul grâului se realiza manual, grâul fiind împrastiat pe ogor de catre barbatul familiei; tehnica semanatului era pastrata cu sfintenie si transmisa din tata în fiu. Din cauza saraciei unele familii nu aveau animale pentru arat- boi sau vaci- în acest caz terenul fiind sapat cu sapa, apoi se semana, iar semintele erau astupate tot cu sapa, aceasta lucrare numindu-se capalit.
Dupa terminarea aratului si semanatului cerealelor, în jurul datei de 1- 5 mai, începeau lucrarile pentru semanatul cucuruzului, lucrari care se realizau identic cu cele ale cerealelor.
Dupa 1950, când colectivizarea satelor românesti era în toi, au aparut si la Almasel unelte agricole ceva mai sofisticate- semanatoarea si sapatoarea pentru porumb trase de cai sau de boi. Aceste unelte nemaifiind utilizate în satele colectivizate, au fost vândute taranilor din satele de deal- munte, asa cum este si Almaselul, acolo unde colectivizarea nu avea sa aiba loc niciodata.

b. Secera (secerisul)

La fel ca si în cazul celorlalte lucrari agricole, si secerisul se realiza tot manual. De obicei se organizau claci de catre familiile mai înstarite, astfel încât munca devenea ceva mai usoara pentru sateni.
Pe la ora 7-8 a diminetii clacasii se adunau la holda pe carele-o indicase proprietarul si începeau sa secere. Era prezent si un muzicant- un lautas, floieras sau un clanetas (cântaret cu lauta- vioara, floiera- fluierul sau clanetul-clarinetul), dupa caz. Femeile secerau, iar barbatii legau snopii, îi faceau clapite sau îi puneau pe par. Clapitele sau parii erau gramezi de câte 25- 30 de snopi, pusi câte 4 pe un rând, sub forma de cruce, astfel încât grânele puteau ramâne acolo timp mai îndelungat.
Proprietarul holdei aducea seceratorilor mâncare si beutura (traditionalul vinars), mai ales ca ziua clacii era si o mica sarbatoare religioasa. Asa cum am mai mentionat, claca reprezenta atât o forma de într-ajutorare, cât si o forma de destindere pentru sateni, ea prilejuind si o mica petrecere.

Peana de grâu

Dupa ce se termina secerisul, femeile alegeau aproximativ 100- 150 de spice de grâu- cele mai frumoase si mai mari.
Spicele erau aranjate si împletite, astfel încât se obtinea o cruce, numita peana de grâu. Uneori printre spice se mai puneau si diferite flori de câmp, asfel încât sa fie mai împodobita si mai frumoasa.
Clacasii plecau apoi spre casa celui care a organizat claca, iar în frunte mergea un copil sau un tânar, ducând peana. Prin sat oamenii aruncau cu apa pe cel care ducea peana, având convingerea ca astfel holdele vor fi mai bogate în anul urmator.
Daca cel care ducea peana era un copil, i se dadeau câtiva banuti, iar daca era un ficior de însurat, acesta primea unul sau doua paharele de vinars.
Ajunsi acasa, peana era pusa la loc curat si era pastrata pâna în anul urmator, când era pusa la capatul ogorului care se semana din nou; câteva boabe din spicele penei erau amestecate cu grâul de samânta, existând convingerea ca holdele vor fi roditoare.
Seara clacasii se adunau la casa celui care a organizat claca si încingeau un joc pe cinste. La joc veneau si sateni care nu participasera la claca, ficiori din sat, neamuri etc.

Caratul bucatelor. Îmblatitul
(Transportarea recoltelor. Treieratul )

Pâna pe la mijlocul secolului 20 holdele ocupau cea mai mare suprafata a terenului agricol al satului. Erau arate si cele mai mici petice de pamânt, de cele mai multe ori situate pe terenuri foarte accidentate. De multe ori, pâna la holda nici nu se putea ajunge cu carul, transportul grânelor catre casa fiind o adevarata încercare.
Snopii erau carati de multe ori în spate sau cu ceclaul pâna la un loc mai drept, unde se putea ajunge cu carul. Ceclaul era un par care avea la unul din capete un fel de cârlig (numit clociomb- o mica craca), iar în acel cârlig erau agatati câtiva snopi.
Snopii erau dusi acasa cu carale (carele cu boi sau vaci ), apoi erau claditi (stivuiti ) în stogare, unde se uscau. Dupa ceva vreme erau îmblatiti cu îmblaciul, apoi boabele erau vânturate cu lopata de vânturat si cu feleaza (matura din ramurele de mesteacan ).
Abia de prin 1905 au aparut niste masini manuale de îmblatit; cam tot în aceeasi perioada au aparut si masinile de treierat purtate de cai, dar pentru o perioada scurta de timp. De prin 1910- 1915 au aparut si masini de treierat cu motor, pentru ca dupa 1928 sa ajunga si pe la noi batozele.
Abia în 1950, un bun gospodar al satului, Gavrila Petru al lui Boian, si-a cumparat propria batoza, astfel încât oamenii din Almasel si din satele învecinate au putut apela la serviciile sale.

Morile de macinat

În vechime, când nu existau mori, faina se realiza prin zdrobirea boabelor în piua (din lemn sau piatra), impuritatile fiind separate prin zdravuire (vanturare) apoi cernere cu sita din pânza.
Au aparut mai apoi niste mori manuale, de dimensiuni foarte mici, miscarea de rotatie fiind realizata prin actionarea unei manivele din lemn, situata pe piatra superioara (o astfel de moara a existat pâna pe la sfârsitul anilor ’80 la casa lui Amos al lui Alexa ).
Din pacate nu ne-au parvenit informatii cu privire la data aparitiei morilor de apa în sat, ci doar la numarul lor în jurul anului 1930 (informatie obtinuta de la parintele Ioachim Danciu). La cea data functionau în sat morile lui: Lupasel Altene (în Plostina), Gavrila Ion al lui Talaie (Valea Poienii), Crisan Ion al lui Velepeanu (Valea Poienii), al lui Copârcean (în mijlocul satului), Danciu Petru (Valea Porcurii), Bunea Ionut de la Moara (Valea Porcurii); aceste mori au functionat pâna pe la mijlocul anilor ’60. În 1978 mai functionau doar morile lui Bunea Antonie al lui Gongolas, spre Valea Porcurii si Gavrila Petru al lui Boian, pe Valea Poienii.
În 2005 mai exista o singura moara de apa, cea a familiei Gavrila (Boian), în Valea Poienii, care mai functioneaza uneori.
Pe la sfârsitul anilor ’80 au aparut si mori electrice, primul care a avut o asemenea moara fiind Serban Ion al lui Ivas, moara care mai functioneaza uneori si astazi.

Cu glia pe cap

Datorita faptului ca suprafata agricola a satului era relativ redusa comparativ cu numarul locuitorilor si a faptului ca proprietatile erau foarte faramitate (uneori existau si suprafete de 0.2-0.5 ari), foarte des aveau loc discutii în ceea ce priveste demarcatiile intre proprietati. Atat în cazul suprafetelor destinate cositului, cat si în cazul celor destinate aratului, prima principiul potrivit caruia "din sus e al tau doar ce-i sub hat, iar din jos ii al tau si ce ii sub hat". Tocmai acest principiu secular era de foarte multe ori incalcat, mai ales datorita saraciei existente, dar de foarte multe ori si a invidiei si a rautatii umane: de foarte multe ori erau mutate intentionat semnele care indicau clar locul de separare a proprietatii-fie pietre de marime medie- mare, fie "ciuha" (o creanga uscata infipta în pamant), fie "marmurii" (glii de pamant). Pentru solutionarea unei astfel de probleme se recurgea fie la un judecator local (uneori preotul), fie cei doi apelau singuri la solutia "gliei pe cap". Aceasta recurgea în primul rand la credinta în Dumnezeu, sperandu-se ca în fata puterii divine cel care greseste sa se indrepte. Procedeul era simplu: reclamantul sau paratul mergeau la locul cu pricina si se invoiau ca unul dintre ei sa ia glia pe cap si sa traseze linia de demarcatie dintre proprietati, iar celalalt sa o respecte, amandoi aflandu-se în primul rand în fata lui Dumnezeu. Se taia cu sapa o bucata de pamant cu iarba (glia) si unul dintre cei doi si-o punea pe cap si trasa linia de separatie a proprietatilor spunand Asa sa-ni ajute Dumnezau pacum (precum) fac.
Ultimul caz de acest gen a avut loc pe la inceputul secolului 20, disputa având loc intre ai lui Alexa si ai Bogatului, în partea de hotar numit Capu’ Curaturii. Nu se mai pastreaza prea multe informatii despre acest caz, dar se stie, totusi, ca s-a apelat la un judecator, care l-a desemnat pe unul dintre cei doi si l-a pus în jarunt în capetu’ loculi ca sa zâca de tri ori Tatal Nost (in genunchi la capatul locului ca sa spuna de trei ori Tatal Nostru ), apoi i-a pus glia pe cap ca sa determine proprietatea sa. Din pacate, alte informatii cu privire la acest caz sau referitoare la altele nu ne-au mai parvenit.

Alimentatia

Din modul în care se alimentau satenii din Almasel, dar si din alte zone ale tarii, deducem cel putin doua concluzii: 1. se respectau cu strictete posturile impuse de biserica; 2. existenta unei saracii permanente care a dainuit secole de-a rândul.
Pâna în prima jumatate a secolului 20 existau nenumarate mâncaruri specifice zonei, pe care familiile le consumau mai ales datorita saraciei, dar în mare masura si datorita necunoasterii.
Astfel, batrânii povestesc adesea despre faptul ca pâna în jurul anului 1900, pita (painea) era foarte putin consumata- de aproximativ douazaci de ori în an, datorita lipsei grâului, în special. Se folosea în schimb malaiul, tot un fel de pâine, dar obtinuta din faina de porumb. Atât malaiul, cât si pâinea se coceau de obicei în cuptor, dar exista si o alta modalitate des folosita- tastul. Acesta era confectionat din piatra, având forma unui clopot. Tastul se aseza pe doua pietre, iar dedesupt se facea focul, pâna când atât vatra, cât si tastul se încingeau. Când ajungeau la o anumita temperatura, jarul era curatat, iar sub tast se aseza aluatul (pe frunze de varza sau vita-de-vie), iar cele doua pietre de sprijin erau înlaturate. Tastul era acoperit apoi cu cenusa si jar, astfel încât temperatura interioara sa se mentina la un nivel optim. Dupa aproximativ o ora, poate chiar mai mult, se scotea de sub tast pâinea sau malaiul gata coapte.
Printre mâncarurile des consumate în sat amintim aici diversele ciorbe- de cartofi, fasole uscata sau verde, varza etc (numite zama, leguma sau pazâtura) sau câteva feluri de tocanite, având la baza cam aceleasi ingrediente ca si ciorbele.

Dusul bucatelor la Dumnezau

Dupa ce femeile coceau în cuptor, ungeau painea, placintele, cozonacii, varzarele, etc. cu lapte, smantana sau apa pentru a avea un aspect deosebit (coaja de deasupra prindea un luciu specific) si pentru a le da un gust mai bun. Apoi "bucatele" erau acoperite cu stergare sau fete de masa din panza pentru a se raci intr-un timp cat mai lung si pentru a se inmuia. În timpul cat bucatele stateau acoperite cu stergarele de pânza se spune ca se duc la Dumnezau.

Placinta lui Lazar

Este un obicei ce avea loc în sâmbata de dinaintea prinderii Postului Pastelor. În ziua respectiva femeile din fiecare casa preparau câteva placinte în cuptor sau pa soba/ pa ploatan, iar acestea erau împartite saracilor, vecinilor sau eventualilor musafiri.

Colacul lui Dumnezeu

Colacul lui Dumneza se facea fie la Craciun, fie la Paste, asadar la cele mai mari sarbatori ale crestinatatii- la nasterea, respectiv invierea Mantuitorului Iisus Hristos. Cu ocazia sarbatorilor de Pasti, colacul lui Dumnezeu era impartit saracilor, vecinilor, etc., fiind considerat pomana pentru cei trecuti în nefiinta. În schimb, de Craciun, colacul se dadea copilului care castiga intrecerea numita "pizarat". Modalitatea de preparare a colacului: din aluatul din care se faceau colacii se realiza o patura rotunda, asemeni unei placinte. Peste ea se puneau în forma de cruce 2 bucati de aluat impletite în 2 sau 3, apoi în jurul lor se punea o "dusura" -un fel de imprejmuire, dupa care se punea la copt alaturi de ceilalti colaci.

Asezarea satului | Obiceiuri din strabuni | Obiceiuri religioase | Biserica satului | Scoala in viata satului | Repere din viata satului |
Portul stramosesc | Oameni ai satului | Vorbe si credinte din batrani | Din partea autorului | e-mail: almasu_mic@yahoo.com